Textul literar ca Metatext

Orice text literar este și un text care vorbește despre cum se construiesc textele literare. Întrebările de natură teoretică din cadrul unui text literar – atunci cînd autorul reflectează la originea și natura creației, la modul în care ea este adusă la viață – sînt ceea ce transformă un text literar într-un meta-text, adică un text care vorbește despre cum se construiește un text.

Literatura postmodernistă, așa cum am văzut în săptămînile precedente la Posy Simmonds & Anne Fontaine și Mircea Cărtărescu, este o literatură care în mod deliberat face din procedeele literare teme de discuție în cadrul textului literar. Dacă istoria și literatura sînt ficțiuni, pentru că blochează accesul direct la realitatea reală, atunci nici realitatea reală nu mai are nici un fel de realitate și este denunțată ca ficțională în postmodernism.

Printre procedeele postmodernismului, Matei Călinescu idenitifcă autoreferențialitatea – textul care face mereu referire la sine și la propria sa natură pe măsură ce se construiește – și metatextul/metaficțiunea.

Așa cum notează Brian McHale, în vreme ce modernismul avusese o „dominantă epistemologică” – textul modernist ridică întrebări cu privire la cunoaștere: ce este cunoașterea? Cum cunoaștem? De cîte tipuri este cunoașterea? – postmodernismul are o „dominantă ontologică” pentru că ridică întrebări cu privire la origine lumii: ce este o lume? De cîte tipuri sînt lumile?

Cînd citiți cele două fragmente selectate din Divina Comedie de Dante și Levantul de Mircea Cărtărescu în relație cu fragmentul de text teoretic al lui Matei Călinescu, gîndiți-vă la următoarele întrebări:

1. Care este subiectul fragmentelor selectate și care este punctul de intersecție dintre cele două texte literare? Ce se reia din textul lui Dante și cum anume este modificat la Cărtărescu?

2. Cum este denunțată realitatea reală în aceste texte de poezie? Mai avem acces la ea, sau e un acces mediat? Dacă da, prin ce?